Cântic ( Danei, în amintirea castanilor lângă care ne-am trăit până nu de mult dragostea)

Floare albă de castan
Te-am văzut şi-acum un an
Năzuind la cer şi stele
Sub geamul iubitei mele.

Te-am văzut de vânt curtată
Ameţită şi chemată
Cătră zorii de poveste
Peste piscuri, peste creste.

Zvelt castan cu frunză creaţă
Cine oare te învaţă
Să te-nalţi încet dar vajnic
Curajos, superb, obraznic

Dinspre iarbă cătră geamul
Unde doru-şi sparge valul
Şi să-ntrebi cu glas de fluturi
De sfârşituri şi-nceputuri?

Floare albă şi-ndrăzneaţă
De castan cu frunza creaţă
Ştii tu oare că sărutul
E sfârşitul şi-nceputul

Dorului nemărginit?
Că-i esenţă de iubit?
Ştii că-i semn de mare drag
Când trec zorii peste prag?

Şi cu gândul la povestea
De-unde vin toate acestea
M-am zbătut şi chinuit
Nesătul de-atât iubit?

Ştii că m-am făcut din nori
Ploaia ploilor de flori
Revărsată peste iarbă
Şi la gât iubitei salbă?