La luna...

Nu pot să-ți promit c-ai plecat.
Nu poţi să-mi juri că nu mai sunt.
Nici luna asta plină,
rotundă ca un sân de fecioară,
în clipa când luminile ochilor
zâmbind se sting,
nu poate decât să traseze
peste ape
perpendicular în pieptul meu
ca o suliță,
viitor al pașilor drum.
Nu pot să știu cum,
nu poți să știi de ce,
drumul ăsta
trasat cu cretă parcă,
cu aurul ochilor tăi parcă pavat,
atât de multe cheamă
din ochii mei
lacrimi.

80%

Mai vino:
să-ţi văd petalele.
Mai vino:
să-ţi aud foşnetul.
Mai vino:
să-ţi adulmec polenul.
Mai vino:
să-ţi gust nectarul.
Mai vino:
să-ţi pipăi spinii.

Plâns

Si urcă din inimă
şi muşcă adânc
şi rupe zăgazuri
şi sfarmă talazuri
şi dăngăne - perete de clopotniţă.
Înmoaie picioare
şi stinge focuri
şi sfarmă locuri -
locuri comune.
Bale şi spume.
Dar ştie şi crede,
în iris repede
adrenalină
caldă, străină.
Picioare goale,
nisip fin.
Amar şi venin,
Gheaţă topită.
Loc de copită
şi solzi şi fălci.
Totul e bine.
Totul e bine.
Sloiuri plutind
Mari se desprind.
Doi ochi.
Doi ochi
Şi o singură lacrimă.

Cântic ( Danei, în amintirea castanilor lângă care ne-am trăit până nu de mult dragostea)

Floare albă de castan
Te-am văzut şi-acum un an
Năzuind la cer şi stele
Sub geamul iubitei mele.

Te-am văzut de vânt curtată
Ameţită şi chemată
Cătră zorii de poveste
Peste piscuri, peste creste.

Zvelt castan cu frunză creaţă
Cine oare te învaţă
Să te-nalţi încet dar vajnic
Curajos, superb, obraznic

Dinspre iarbă cătră geamul
Unde doru-şi sparge valul
Şi să-ntrebi cu glas de fluturi
De sfârşituri şi-nceputuri?

Floare albă şi-ndrăzneaţă
De castan cu frunza creaţă
Ştii tu oare că sărutul
E sfârşitul şi-nceputul

Dorului nemărginit?
Că-i esenţă de iubit?
Ştii că-i semn de mare drag
Când trec zorii peste prag?

Şi cu gândul la povestea
De-unde vin toate acestea
M-am zbătut şi chinuit
Nesătul de-atât iubit?

Ştii că m-am făcut din nori
Ploaia ploilor de flori
Revărsată peste iarbă
Şi la gât iubitei salbă?

Ca o ultimă rugăminte

...aş vrea ca foarfece de lut să-mi fii
când boala grea în pânza-i mă-nveleşte,
să-mi sfâşii giulgiul paşnic, părinteşte,
să te sfărâmi şi-apoi pe piept să-mi ţii

o candelă de-argint. S-alungi strigoii.
Să nu-mi tresară ochiul obosit
iar pieptul să-mi respire liniştit,
să nu-mi bată-n obraz lacrima ploii.

Şi să te rogi de Lună să mă ierte
că n-am putut să calc pe-ale ei pietre
şi s-o întrebi de toate, ca să ştii.

Iar dacă n-ai să poţi şi n-o să-mi treacă
de mână să mă ţii când viaţa pleacă
şi-apoi cu mine Dincolo să vii...

Blestem

Să dea Dumnezeu să-ţi înflorească dulce
Trandafiri fără spini în suflet,
Aşa cum spinii dragostei şi-ai dorului
Mi-au prins inima ca pe fruntea Lui Iisus.

Să dea Dumnezeu să-ţi răsune veşnic
Muzică de harpă în minte,
Aşa cum dangăt nefericit de clopot
Mi-a sfărâmat zidurile de gheaţă ale inimii.

Să dea Dumnezeu să-ţi fie departe 
Suflul îngheţat al Morţii,
Aşa cum dogoarea amară a deznădejdii
Mi-a făcut din sânge val necurmat de lavă.

Să dea Dumnezeu să mă iubeşti!

Remember (lui...)

Mulţi mi-au aflat chipul şi coasta
Când au vrut, cum au vrut;
Calul, pruncul, chiar şi nevasta,
Plânsul lin, ochiul mut.

Neagră, tăcută, altă corabie
Arsă de fulger, dusă de vânt.
Gheaţă de foc, teacă de sabie
Ploaie de sânge, pumni de pământ.

Eu am rămas-oasele mele-
Pradă de viermi, vibraţie, stea.
Boturi de lupi, carne şi piele,
Iarbă-ncolţită, bună şi rea.

Stau şi-i aştept. Timpul mă-nvaţă.
Tăiş de sabie, luciri de scut.
Îmi amintesc: i-am lăsat fără viaţă
Când am vrut, cum am vrut.

Fluture

Destul mi se zbat
Oarbe în noapte
Căutând moartea
Aripile.
Nu-i de-ajuns că te văd.
Vin spre tine cuminte
Să mă satur de viaţă
Flacără.