Obsesiv: " De ce?"

Cum: de ce tac?
Nu mi-ai spus tu că de fapt cuvintele dor?
Nu mi-ai spus tu că plânsul răneşte?
Nu mi-ai spus tu că râsul loveşte 
mai tare ca Moartea?

Cum: de ce nu cred?
N-am crezut eu dogoarea cuvintelor tale?
N-am crezut eu durerea plânsului tău?
N-am crezut eu că nebunia din râsul tău
înseamnă de fapt bucurie?

Cum: de ce nu văd?
Nu ţi-am urmărit aburul cuvintelor cu privirea?
Nu ţi-am curs din ochii mei lacrimile plânsului?
Nu ţi-am zărit umbra râsului
reflectată în oglinda gândurilor?

Iată de ce:
pentru că în clipa în care
cuvintele tale vor izbucni în râs
zvârlind cioburile tăcerii
tocmai în ochii mei,
de-abia atunci
am să-ţi spun,
am să-ţi cred,
am să-ţi văd
Fericirea.

Memento din durere. Azi

Apusul cade drept peste oraş.
Un unic nor îi face tainic faţă
de parcă s-ar fi săturat de viaţă
şi-i spânzurat de-un cer acum golaş.

Îl văd, ciudat, cumva cam într-o parte.
M-aşez cu Luna - alb cârlig - plutindă
şi iar privesc prin sticla aburindă
gândindu-mă precum în vis, departe.

Hipnotic joc de umbre se coboară;
ca-n japoneze teatre-şi taie calea.
Adorm încet şi mă cuprinde jalea.
Visez. În visul meu se face seară,

se-adună vechi fantasme, vine iarna.
Plutesc prin fulgii grei - mi-e ultim dansul,
tu porţi o rochie albastră; valsul
ne curge cald prin vene; cântă goarna.

Chiar mă scufund în somn precum în moarte.
Ultim Crăciun, o ultimă-ntâmplare.
M-apasă grele răni, trupul mă doare
şi un teribil văl se dă deoparte.

Mi-e cald şi toţi ai mei sunt lângă mine:
bunici şi veri văzuţi arar prin poze,
mătuşi străine cu obraji de roze.
E fericită mama şi-i e bine.

Norii dispar. Răsare Luna. Alba
Regină-ncendiază curtea, cerul.
Cu-n ultim gând dezleg atot-misterul
şi-l văd pe tata netezindu-şi barba.

...de tot...

Eu nu te iubesc mult;
dar nici puţin.
Eu nu te iubesc cu trupul;
dar nici cu sufletul.
Eu nu te iubesc noaptea;
dar nici ziua.
Eu nu te iubesc într-un fel
sau în altul.
Eu te iubesc de tot.

Imposibila uitare

Nu poţi să-mi ceri să nu te mai iubesc!
De-acum nu pot, nu pot să n-o mai fac
Când strângi la piept arzânde flori de mac
Şi roşii trandafiri în piept îmi cresc.

Nu poţi să mă condamni să fiu iar orb
Când cu adâncul minţii am văzut
Flăcări dansând în ochii tăi, durut
Şi am putut lumina lor să sorb.

Nu poţi să-mi ceri auzul să mi-l pierd
Când chiar de peste vremuri eu aştept
S-aud suspinul tău adânc, din piept,
Ca să alerg nebun să te dezmierd.

Parfumul tău să-l uit nu poţi să-mi ceri
Când altceva a respira nu pot.
Din marea de miresme am să scot
Mirozna ta şi-a florilor din meri.

Să-ţi pierd dulceaţa buzelor acum
Când sute de dorinţi pe buze-mi ard
Şi am putut să şterg al lumii fard
Din nou cu gustul tău pornind la drum?

Obrajii tăi să-i las din mâini ma rogi?
Cum aş putea să-ndur amarul chin 
Să las din palme puiul de delfin 
Crescut printre corăbii şi pirogi?

Chiar iadul dac-ar fi mai pământesc
Şi negre aripi îngerii-ar purta,
Nu pot s-ascult nicicum de vorba ta:
Nu poţi să-mi ceri să nu te mai iubesc!

Anunt umanitar:
Suntem doi motanei, unul negru dungat si altul gri-soricel cu boticul alb si surioara noastra gri cu dungi si cautam parinti adoptivi. 
Suntem de multicel intarcati, mancam singurei hrana uscata pentru pisici mature si facem de toate la litiera ca mamica ne-a invatat.
Daca vreti pe unul dintre noi dati, va rugam, de stire lu' nenea care ne-a crescut pe facebook sau la octavian_petrea@yahoo.com.
Va asteptam cu drag sa ne luati la noua noastra casuta.