Imposibila uitare

Nu poţi să-mi ceri să nu te mai iubesc!
De-acum nu pot, nu pot să n-o mai fac
Când strângi la piept arzânde flori de mac
Şi roşii trandafiri în piept îmi cresc.

Nu poţi să mă condamni să fiu iar orb
Când cu adâncul minţii am văzut
Flăcări dansând în ochii tăi, durut
Şi am putut lumina lor să sorb.

Nu poţi să-mi ceri auzul să mi-l pierd
Când chiar de peste vremuri eu aştept
S-aud suspinul tău adânc, din piept,
Ca să alerg nebun să te dezmierd.

Parfumul tău să-l uit nu poţi să-mi ceri
Când altceva a respira nu pot.
Din marea de miresme am să scot
Mirozna ta şi-a florilor din meri.

Să-ţi pierd dulceaţa buzelor acum
Când sute de dorinţi pe buze-mi ard
Şi am putut să şterg al lumii fard
Din nou cu gustul tău pornind la drum?

Obrajii tăi să-i las din mâini ma rogi?
Cum aş putea să-ndur amarul chin 
Să las din palme puiul de delfin 
Crescut printre corăbii şi pirogi?

Chiar iadul dac-ar fi mai pământesc
Şi negre aripi îngerii-ar purta,
Nu pot s-ascult nicicum de vorba ta:
Nu poţi să-mi ceri să nu te mai iubesc!