Nu pot să-ți promit c-ai plecat.
Nu poţi să-mi juri că nu mai sunt.
Nici luna asta plină,
rotundă ca un sân de fecioară,
în clipa când luminile ochilor
zâmbind se sting,
nu poate decât să traseze
peste ape
perpendicular în pieptul meu
ca o suliță,
viitor al pașilor drum.
Nu pot să știu cum,
nu poți să știi de ce,
drumul ăsta
trasat cu cretă parcă,
cu aurul ochilor tăi parcă pavat,
atât de multe cheamă
din ochii mei
lacrimi.
