Memento din durere. Azi

Apusul cade drept peste oraş.
Un unic nor îi face tainic faţă
de parcă s-ar fi săturat de viaţă
şi-i spânzurat de-un cer acum golaş.

Îl văd, ciudat, cumva cam într-o parte.
M-aşez cu Luna - alb cârlig - plutindă
şi iar privesc prin sticla aburindă
gândindu-mă precum în vis, departe.

Hipnotic joc de umbre se coboară;
ca-n japoneze teatre-şi taie calea.
Adorm încet şi mă cuprinde jalea.
Visez. În visul meu se face seară,

se-adună vechi fantasme, vine iarna.
Plutesc prin fulgii grei - mi-e ultim dansul,
tu porţi o rochie albastră; valsul
ne curge cald prin vene; cântă goarna.

Chiar mă scufund în somn precum în moarte.
Ultim Crăciun, o ultimă-ntâmplare.
M-apasă grele răni, trupul mă doare
şi un teribil văl se dă deoparte.

Mi-e cald şi toţi ai mei sunt lângă mine:
bunici şi veri văzuţi arar prin poze,
mătuşi străine cu obraji de roze.
E fericită mama şi-i e bine.

Norii dispar. Răsare Luna. Alba
Regină-ncendiază curtea, cerul.
Cu-n ultim gând dezleg atot-misterul
şi-l văd pe tata netezindu-şi barba.